Şi-am murit fără să ştiu,
Parcă-i adormire,
Căci nu eram nici mort, nici viu,
Simţind o nesimţire.
Apoi o clipă n-a trecut
Şi două firi depline,
Doi “eu” întregi s-au desfăcut
Dintr-un singur mine.

Eram un “eu” încremenit
Jos, cu condeiu-n mână.
Sus, “eu” celălalt priveam uimit
La faţa-i de ţărână.
Şi mă-ntrebam cum de putui
Să-ndur, o, Doamne Sfinte!
Cincizeci de ani în pielea “lui”
“Eu” – inimă şi minte.

Dar ce sunt EU? Şi m-am văzut
Icoană mult mai vie
A Eului meu din trecut,
Plăpândă, străvezie,
Elastică, neînchipuit,
Neînchipuit de fină…
Un vis de Mircea zugrăvit
Din aburi şi lumină!

Ochirea-mi pătrundea uşor
Din zare până-n zare.
Citeam făţiş a tuturor
Ascunsă cugetare.
Eram stăpân să mânuiesc
Acel curent subţire,
Pe care oamenii-l numesc
Prevăz şi Presimţire.